De curând, m-a contactat mama unei colege de-a Mariei și mi-a spus că, într-una din zile, a făcut-o să plângă pe fetița ei. Mi-a explicat calm și civilizat ce s-a întâmplat și a doua zi am vorbit cu Maria.
M-a surprins mesajul ei, pentru că îmi cunosc copilul și știu că ea e cea care ia apărarea altor copii atunci când sunt agresați, nu e ea cea care agresează. Dar mai știu și că uneori se lasă ușor influențată de alți copii. Și tot lucrăm la partea asta.
Citesc atât de multe articole și cărți despre bullying, despre cum să ne protejăm copiii și să-i ferim de situații conflictuale, de copiii agresivi, de cuvintele jignitoare. Și am aflat o sumedenie de informații folositoare. Dar mă întreb, de ceva vreme, ce faci atunci când nu neapărat copiii sunt agresivi, ci părinții lor. Când adulții sunt cei care îi îndeamnă să fie agresivi și, mai rău de atât, adulții sunt agresivi cu copilul tău, pe motiv că ceea ce ei consideră a fi dreptate le permite și chiar le justifică acel comportament.
Am tot citit în diverse cărți și articole cum că bullyingul este consecința unui complex de inferioritate. Că este comportamentul unui copil care, la rândul său, este agresat, fizic sau verbal, și care caută alți copii, mai mici sau mai slabi decât el, față de care să se simtă puternic și superior. Și atunci agresează și el, mai departe. Dar în mintea mea teoria aceasta nu avea logică. Nu puteam înțelege cum de un copil care se simte rănit, vrea să facă și el asta altui copil. Și credeam că bulliyngul vine dintr-un caracter violent, așa de la natură.
Până când natura m-a contrazis.
