– Nu vă apropiați prea mult de apă, că e periculos! le-am strigat eu fetiței mele și prietenei ei, în timp ce se plimbau cu trotinetele prin parc, pe o alee la malul lacului.
– Nu le mai spune asta, zi-le doar să stea lângă noi, îmi spune prietena mea, mama celeilalte fetițe, pentru că eu nu vreau ca fetei mele să-i fie frică.
Am o bună prietenă pe care am auzit-o de multe ori spunând că al ei copil nu cunoaște cuvântul frică. Și de câte ori o auzeam, ceva rezona în mintea mea și rămâneam cu gândul la ce spunea, dar nu-mi dădeam seama ce nu simțeam că e OK. Până într-o zi, când am auzit-o din nou spunând același lucru, iar atunci mi-a fost foarte clar de ce nu sunt de acord cu ea.
Pentru că frica nu este un cuvânt, este o emoție, o trăire, o stare. Care nu întotdeauna e negativă. E normal să-ți fie teamă de un pericol real, ține de instinctul de conservare, de supraviețuire. Este o emoție reflexă în fața unei situații primejdioase pentru noi sau pentru cineva drag, pentru a ne proteja. Dar dacă nu-ți lași copilul să învețe cuvântul frică sau teamă, nu înseamnă că-l protejezi de emoția respectivă. Chiar din contră, îl supui unor riscuri mai mari și inutile. Pentru că, dacă nu știe la ce se poate aștepta, e posibil să evalueze greșit un potențial pericol și să confunde nevoia de prudență cu lașitatea și curajul cu bravada.
E firesc și natural să ne temem de ceea ce ne poate primejdui în orice fel, pentru că așa ne putem proteja și apăra. Faptul că un copil nu cunoaște noțiunea în sine, cuvântul, nu înseamnă și că nu trăiește emoția respectivă. Doar că îi este mai greu s-o recunoască, să și-o explice.
Curajul, îndrăzneala și neînfricarea sunt, într-adevăr, trăsături de caracter ce trebuie insuflate și dezvoltate de la vârste cât mai mici. Dar și prudența și simțul măsurii le poți învăța tot pornind de la sentimentul de frică. Dacă o folosești ca pe o sursă de învățare, uneori teama se dovedește a fi chiar constructivă. Iar curajul nu înseamnă lipsa fricii, înseamnă puterea de a o domina și de a o stăpâni.
Evident, este o mare diferență între frica de apă, să spunem, atunci când copilul nu știe să înoate, și, de exemplu, frica de zgomote sau de insecte inofensive ori teama de respingere etc. Prima este o emoție firească și perfect normală care ține, după cum spuneam, de instinctul de supraviețuire. Ne putem învăța copilul să înoate, dar să fie în același timp precaut.
A doua este o emoție apărută în urma unei situații cu care copilul s-a confruntat și pe care nu a putut-o gestiona corespunzător. Și aici este din nou rândul nostru, al părinților, să le venim în ajutor.
De aceea, cu atât mai mult consider că e important pentru un copil să știe să-și identifice fiecare emoție, chiar și teama. Doar așa poți rezolva o problemă, când știi să o recunoști, în primul rând. Iar responsabilitatea noastră, ca părinți, este ca atunci când copiii dezvoltă o teamă, să putem să identificăm motivul pentru care a apărut, să-i ghidăm prin hățișul emoțiilor și să-i ajutăm să-și depășească fricile, să-i ajutăm să crească puternici și încrezători.
