Am tot citit în diverse cărți și articole cum că bullyingul este consecința unui complex de inferioritate. Că este comportamentul unui copil care, la rândul său, este agresat, fizic sau verbal, și care caută alți copii, mai mici sau mai slabi decât el, față de care să se simtă puternic și superior. Și atunci agresează și el, mai departe. Dar în mintea mea teoria aceasta nu avea logică. Nu puteam înțelege cum de un copil care se simte rănit, vrea să facă și el asta altui copil. Și credeam că bulliyngul vine dintr-un caracter violent, așa de la natură.
Până când natura m-a contrazis.
Eram într-o zi cu fetița mea la locul de joacă și aștepta liniștită să-i vină rândul să se dea în leagăn. Și aștepta lângă leagăn, ca băiatul care tocmai se dădea să-și termine joaca. Un băiat cam de 10-11 ani. Iar fetița mea, de aproape 7 la vremea aceea. Din senin din iarbă verde, îi trage un picior în burtă copilului meu. Am crezut că văd stele verzi de furie! I-am cerut socoteală pentru gestul lui, cum m-am priceput eu mai bine, iar reacția lui a fost: Păi dacă mă enervează! Ce să-i fac? De-aia!
Același copil pe care cu o săptămână înainte îl văzusem tot la locul de joacă, tot lângă același leagăn, rugându-i aproape cu lacrimi în ochi pe câțiva colegi de școală de-ai lui, de aceeași vârstă cu el, să-i spună pe nume, să nu mai folosească porecla care lui i se părea umilitoare, din câte era evident! Și mi-a părut tare rău pentru el! Îmi dădeam seama ce greu îi este și îmi venea să intervin și să-i iau apărarea. Nu știam cine este, era prima dată când îl vedeam! Dar impactul emoțional a fost suficient de mare cât să-l țin minte.
Când cel asuprit devine asupritor
Apoi, a doua oară când l-am văzut în preajma unor copii mai mici, nu mai părea atât de neputincios! Învârtea de zor un ditamai bățul, mai-mai să-l bage în ochii copiilor, alergându-i de colo-colo.
Iar a treia oară când l-am întâlnit, a fost situația cu pricina, despre care vă povesteam la început. În copilăria mea, dacă reacționam așa în fața unui adult, primeam bătaie și de la vecinii respectivi, și de la părinți! Nu susțin un asemenea comportament, ba din contra! Dar măcar ne ajuta să nu uităm să fim politicoși! Dar acum, se pare că și respectul, și politețea sunt pe cale de dispariție, vertiginos! Se uita puștiul nonșalant la mine și m-a întrebat cine sunt eu, ca să-i spun lui ce să facă?!!
Deci, în concluzie, da! Atunci am înțeles că teoriile acelea aveau fapte reale în spate, nu erau doar niște simple teorii. Și că bulliyngul are, într-adevăr, la bază un complex de inferioritate și este alimentat de dorința de a domina. Pe cine s-o putea!
Curajul le dă aripi
Așadar, dragi părinți, haideți să ne încurajăm copiii să fie toleranți, să le amintim ce înseamnă respectul față de toți ceilalți oameni, indiferent de vârstă, ce înseamnă să le pese de ceilalți! Să nu facă nimănui ceea ce nici lor nu le-ar plăcea ca altcineva să le facă! Haideți să-i învățăm să fie puternici, construindu-le un sistem de valori pe care să le urmeze o viață întreagă. Să aibă încredere în ei, chiar dacă sunt diferiți față de ceilalți! Să învețe că diferit nu înseamnă nici mai slab, nici mai puternic, ci doar diferit! Și să aibă încredere în ei pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce pot ei, nu pentru că i-ar putea răni cu ușurință pe ceilalți. Să fie puternici și să-și dovedească asta lor înșiși și celorlalți nu presupune să-i domine sau să-i controleze pe ceilalți, ci pe ei înșiși! Și să nu confunde spiritul de competitivitate cu agresivitatea! Haideți să-i creștem puternici și independenți, dar și conștienți de faptul că puterea înseamnă ajutor, înseamnă responsabilitate, înseamnă respect față de ceilalți, fie ei mai mici sau mai mari!
Pentru că de noi, ca părinți, depinde ce trăsături de caracter își vor însuși copiii noștri, ce devine important pentru ei și ce nu, ce experiențe de viață le iau ca etalon și cu cine și cum aleg să se comporte! Până la vârsta în care ei își formează caracterul, de noi depinde cum îi modelăm și ce valori sau non-valori le sădim în suflet și în minte!
Fapte bune, fapte rele
Personal, sunt de părere că nu există copii răi. Ci doar fapte bune și fapte rele. Comportament bun și comportament rău. Pentru că un copil, în esență, nu poate fi rău. Dar faptele și comportamentele lor, tocmai pentru că pot fi modelate, pot fi influențate, depind în foarte mare măsură de cei din jurul lor. Așa că haideți să fim noi, părinții lor, cei care le modelăm comportamentul, astfel încât ei să crească și să devină așa cum ne dorim cu toții, cea mai bună versiune a lor! Și să nu lăsăm la întâmplare această influențare a lor, care se întâmplă oricum, fie că vrem, fie că nu. Așadar, haideți să fim noi ce-i care îi influențăm pozitiv!
Și haideți să facem cât mai des un exercițiu de imaginație și să-i vedem pe ai noștri copii peste 20, 30 de ani. Ne place ce vedem? Oare cum se vor forma ei ca adulți, plecând de la deprinderile pe care le au acum, ca și copii, de poate 8, 10 sau 12 ani? Să acționăm până nu e prea târziu, cât încă sunt la vârsta în care noi centrul universului lor, iar ceea ce le spunem noi este reperul lor în viață. Pentru că, vrem să recunoaștem sau nu, indiferent de comportamentul pe care îl au copiii noștri, bun sau nu prea bun, el este consecința a ceea ce învață, conștient sau inconștient, în primul rând din familie, de la noi, părinții lor. Așa că haideți să-i învățăm să ofere în jurul lor doar ceea ce ne dorim ca și ei să primească!
