Ieri m-am decis să vin acasă pe jos de unde aveam treabă și a trebuit să trec printr-un pasaj pietonal subteran. La un moment dat, văd ieșind dintr-un magazin din pasaj o mamă tânără, până în 25 de ani, cu brațele pline de sacoși cu cumpărături, împingând un cărucior în care dormea liniștit un bebeluș.
Mi-am văzut în continuare de drum, iar la ieșirea din pasaj am urcat pe scara rulantă, cu gândurile fluturându-mi pe alte meleaguri. Când am ajuns în capătul scării, am revenit repede cu mintea în prezent când mi-am dat seama că doamna din fața mea s-a oprit brusc, iar eu a trebuit să tot sar pe treapta din spate, pentru că nu se dădea la o parte.
M-am panicat câteva secunde neînțelegând ce se întâmpla și de ce doamna din fața mea nu înainta, iar cei din spatele meu mă împingeau să iasă și ei de pe scară. Doamna din față s-a dat, în sfârșit la o parte, în timp ce o auzeam bombănind, dar nu-mi dădeam seama ce spune. Am reușit să trec de ea și atunci am văzut de ce ne blocasem.
O mamă la pământ și un oraș care trece mai departe
Tânăra mămică pe care o văzusem mai devreme în pasaj se împiedicase cumva când ajunsese în capătul scării, căruciorul alunecase vreo doi metri în lateral, iar ea zăcea pe jos și țipa de durere. Se pare că se lovise foarte tare la un picior și nu se putea ridica. M-am oprit lângă ea și m-am uitat în jurul meu, în speranța că cineva mă va ajuta să o ridic de jos. Eram cu adrenalina la maxim, nu știam ce să fac, iar panica mea creștea și, odată cu ea, o stare fizică de rău când am văzut ce se întâmpla. Doamna care inițial fusese în fața mea dispăruse deja, cea din spate la fel, iar cei care urcau mai departe pe scară, treceau efectiv peste ea și mergeau mai departe. Nici măcar nu se opreau să vadă ce se întâmplă.
Am văzut căruciorul la oarecare distanță că era întreg, iar bebelușul dormea nestingherit cu biberonul de lapte în brațe, în timp ce doi bărbați zdraveni stăteau lângă cărucior și se uitau. „Bine că ăsta mic n-a pățit nimic”, atât au spus, în timp ce mai luau o înghițitură din berea sau sucul pe care îl aveau în mână, n-am observat ce era. Nu se opriseră din grijă față de ce se întâmplase, erau deja acolo și stăteau ca la spectacol. Am întrebat-o pe fata respectivă dacă vrea să chem o ambulanță și mi-a zis că nu. Am ajutat-o cu bagajele care erau împrăștiate pe jos și când s-a simțit în stare, am ajutat-o să se ridice.
S-a oprit oarecum din plâns, și-a luat copilul și pungile, mi-a mulțumit, am mai întrebat-o o dată dacă vrea să sun la ambulanță, iar înainte să plece mi-a spus doar atât, printre lacrimi: „Doamna din spatele meu a țipat la mine când am căzut!” Și apoi a plecat. La fel de singură ca atunci când urcase pe scară. Doar ea și bebelușul, care, din fericire, a rămas nepăsător la drama care tocmai se petrecuse.
A fi om nu ar trebui să fie un efort supranatural
Mi-am continuat drumul pe jos până acasă și m-am gândit revoltată la ce se întâmplase. Cum e posibil ca un om, o mamă, indiferent de rasă, etnie, religie, naționalitate, să fie într-o asemenea situație și să nu găsească un minim de compasiune în cei din jur? Cum e posibil să fim atât de nepăsători cu cei de lângă noi?
Sunt convinsă că dacă fata respectivă ar fi avut o altă culoare a pielii sau ținuta ei ar fi trădat un nivel de trai mai ridicat, n-ar fi trecut la fel de nebăgată în seamă! Cum e posibil ca astfel de criterii care ne separă în diferite categorii sociale să facă diferența atunci când e vorba de a întinde o mână de ajutor, mai ales într-o situație de criză, într-o urgență? Cum se poate să fim atât de indiferenți la neputința și suferința altora, de care nu ne pasă nici măcar într-o astfel de situație? Ce spune asta despre noi, despre fiecare în parte? De ce costă atât de mult să fim oameni unii cu ceilalți? De când omenia a devenit atât de scumpă, încât nu ne-o mai putem permite?
Cum reaprindem în noi scânteia compasiunii?
Din fericire, astfel de momente nu ne definesc, aleg să cred, pentru că am întâlnit și mulți oameni cu sufletul de aur, care ar renunța oricând la propriul confort și la propria bunăstare pentru a putea aprinde o licărire de bucurie în ochii unui copil flămând sau pentru a aduce un zâmbet pe buzele unor oameni lipsiți de ajutor.
Dar sunt și excepții, precum cea pe care am avut tristețea de a o vedea ieri, și știu că nu e singura excepție de acest fel. Și, ironic, s-a întâmplat chiar de Ziua Mondială a Bunătății.
În plus, pe măsură ce ne îndreptăm cu fiecare zi către finalul anului, către sărbătorile care ar trebui să fie pline de bunătate, de căldură sufletească, de zâmbete și bucurie, un prilej numai bun de a oferi măcar o fărâmă de bunătate mai departe, cuiva care are mare nevoie de ea.
Cu toții avem parte de fel și fel de provocări, ne confruntăm cu diferite greutăți și momente dificile. Dar oare asta nu ar trebui să ne facă mai sensibili la greutățile celorlalți, și nu mai nepăsători? Oare de ce anume avem nevoie pentru a ne încălzi inima și pentru a scoate din nou la lumină bunătatea din noi?
Pentru că sunt sigură că, în sufletul fiecăruia, mai adânc sau mai la suprafață, se află o sămânță de iubire de semeni și de bunătate, care abia așteaptă să încolțească. Trebuie doar să o lăsăm să crească.
