Zilele trecute, am deschis ușa blocului și m-am trezit față în față cu un puști de vreo 11 ani. Am zâmbit larg, genul acela de zâmbet pe care-l exersezi în oglindă dimineața, în speranța că lumea va fi mai bună, și i-am zis un „Bună ziua!” ca la carte. El s-a uitat la mine ca la un extraterestru și a trecut mai departe în tăcere, probabil întrebându-se dacă mă cunoaște sau de ce vorbesc singură.
Iar eu m-am întrebat, pentru a nu știu câta oară: Unde a dispărut respectul?
Generația noastră vs. Generația „eeeh”
Noi am crescut cu „Săru’ mâna!”, „Nu vorbi peste adult!”, „Ridică-te de pe scaun când intră cineva mai în vârstă” și „Nu uita să zici mulțumesc, altfel n-o mai vezi pe bunica o săptămână!”. Eram, de multe ori, cam speriați de părinți sau, în general, de adulții din viața noastră. Dar, ca și consecință, că eram politicoși e chiar puțin spus.
Copiii de azi… sunt altă poveste. Nu zic că toți, nu vreau să generalizez. Dar mulți par să creadă că „Bună ziua” e o aplicație pe telefon și „Mulțumesc” e un emoji cu inimioare.
Din păcate, sunt mulți copii care nu salută, nu își cer scuze, întrerup conversații fără să clipească, iar dacă primesc ceva, au impresia că li se cuvine. Nu din răutate, ci pentru că așa au fost obișnuiți: totul se mișcă repede, lumea e centrată pe „eu” și „acum” și, din păcate, modelele de respect au cam ieșit din trending.
Cine-i de vină?
Știu, tentația e să arătăm cu degetul: e vina TikTok-ului! A societății mult prea permisive! A vremurilor moderne! Dar hai să fim sinceri. Respectul se învață acasă. Nu prin predici, ci din exemplul zilnic.
Copiii nu învață să fie politicoși din cărțile de bune maniere (cine le mai citește?!), ci din cum ne văd pe noi. Cum ne adresăm vânzătoarei de la magazin, de exemplu. Cum vorbim cu soțul sau soacra. Cum reacționăm când ne calcă cineva pe bătături (la propriu sau la figurat).
Dacă noi spunem „Mulțumesc”, „Te rog frumos”, „Îmi pare rău” – și o facem autentic, zi de zi – e imposibil ca ei să nu prindă ceva. Până și pisica învață să deschidă ușa dacă vede suficient de des cum o faci.
Ce e de făcut?
- Nu-ți fie teamă să insiști.
Da, uneori trebuie să le amintești de o mie de ori. Dar cu blândețe! Nu e: „Ți-am zis să spui bună ziua!!!”, ci mai degrabă: „Hai să încercăm din nou! Ce zici când intri în magazin?” - Respectul începe cu respect.
Vorbește-i copilului tău cu respect. Nu-i spune „taci” și apoi să te aștepți să nu întrerupă adulții când vorbesc. - Folosește jocul.
Copiii învață prin joacă. Faceți jocuri de rol: cum saluți, cum ceri frumos, cum reacționezi când greșești. - Corectează-l cu tact.
Dacă al tău copil primește ceva și nu spune „mulțumesc”, nu-l trage de mânecă în public ca un ninja pasiv-agresiv. Spune calm: „Hei, ce zicem când primim ceva frumos?” - Laudă comportamentele frumoase.
Nu doar: „Bravo că ai spus bună ziua!”, ci: „Mi-a plăcut cum ai salutat! Ai fost foarte politicos. S-a văzut că ai crescut.”
Să nu uităm că ei, copiii noștri, sunt oglinda noastră, dar și reflecția lumii în care cresc. Respectul nu trebuie impus cu frica, ci cultivat cu răbdare, joacă și – mai ales – coerență.
Așa că mi-am propus ca data viitoare când un copil mă ignoră cu succes, să nu oftez și nici să nu ridic ochii spre cer. Ci să zâmbesc și să salut eu prima. Cu puțin noroc, într-o zi, chiar mi se va răspunde. Poate chiar cu un zâmbet!
Și hai să fim sinceri până la capăt: uneori, nici nouă nu ne iese. Ne scapă câte un oftat grăbit în loc de „Vă rog frumos”, sau uităm să salutăm când suntem cu gândurile aiurea și copilul e martor tăcut. Apoi ne întrebăm de ce n-a zis nici el „Bună ziua” la intrarea în cabinetul stomatologic. Ei bine, pentru că el a învățat dintr-o lecție foarte clară: „Mama n-a zis, deci nu e musai.” Ups!
Dar vestea bună e că respectul nu e ca laptele – nu are termen de expirare. Se poate învăța oricând. Poate nu o să avem generații întregi de copii care se apleacă politicos să ne pupe mâna când le dăm o acadea (nici nu vrem asta!), dar putem crește copii care știu ce e empatia, cum se oferă un scaun, cum să ceară scuze sincer și, da, cum se spune „mulțumesc” fără să clipească de parcă le-ai cerut să facă o ecuație de clasa a opta.
Până la urmă, nu ne dorim copii perfecți, ci copii buni. Copii care știu să fie amabili, empatici și respectuoși, nu pentru că trebuie, ci pentru că simt că așa e frumos. Iar pentru asta, e nevoie de noi – părinți răbdători, cu simțul umorului și, uneori, cu nervi de oțel.
Să fim noi exemplul pe care vrem să-l vedem în ei. Zilnic, cu blândețe. Și cine știe? Poate „Bună ziua”, „Mulțumesc” și „Îmi pare rău” vor redeveni cool. Cu un strop de perseverență, un zâmbet și multă iubire, chiar cred că se poate.
