Zilele trecute, am deschis ușa blocului și m-am trezit față în față cu un puști de vreo 11 ani. Am zâmbit larg, genul acela de zâmbet pe care-l exersezi în oglindă dimineața, în speranța că lumea va fi mai bună, și i-am zis un „Bună ziua!” ca la carte. El s-a uitat la mine ca la un extraterestru și a trecut mai departe în tăcere, probabil întrebându-se dacă mă cunoaște sau de ce vorbesc singură.

Iar eu m-am întrebat, pentru a nu știu câta oară: Unde a dispărut respectul?