De curând, m-a contactat mama unei colege de-a Mariei și mi-a spus că, într-una din zile, a făcut-o să plângă pe fetița ei. Mi-a explicat calm și civilizat ce s-a întâmplat și a doua zi am vorbit cu Maria.
M-a surprins mesajul ei, pentru că îmi cunosc copilul și știu că ea e cea care ia apărarea altor copii atunci când sunt agresați, nu e ea cea care agresează. Dar mai știu și că uneori se lasă ușor influențată de alți copii. Și tot lucrăm la partea asta.
În situația respectivă, ea împreună cu un coleg i-au spus diverse lucruri fetiței cu pricina. Cuvinte nu foarte plăcute. Nu i-au spus ceva ce fetița nu știa, cu atât mai mult, faptul că i-au atras atenția asupra unor lucruri ale ei care nici ei nu-i plac, au întristat-o și mai tare. Iar băiețelul respectiv nu face parte din grupul celor de care trebuie să te ferești, năzdrăvanii clasei. E chiar unul dintre copiii cuminți. Dar el este, la rândul lui, subiectul multor glume proaste pe seama unor anumite trăsături de-a le lui șiii… tanam! Exact ce spuneam în celelalte articole pe subiectul bullying. Copiii agresați caută, la rândul lor, alți copii mai slabi decât ei pentru a le face același lucru, astfel încât să simtă că dețin controlul și să se simtă din nou puternici. Ceea ce s-a întâmplat și în cazul de față. Dar ăsta e un alt subiect. Altceva vreau să punctez în acest articol.
I-am explicat fetiței mele cât am putut de blând și de calm că nu e ok ce s-a întâmplat și am întrebat-o de ce a făcut asta. Așa cum mă așteptam, a început să plângă pentru că și-a dat seama că a greșit și s-a întristat că a rănit-o pe prietena ei. Și mi-a spus ca băiețelul e cel care a început. Evident, i-am explicat ce era de explicat, dar iar, nu asta vreau să punctez aici.
Înapoi în copilăria noastră
Motivul pentru care am scris articolul ăsta e că mi-am adus aminte de situații asemănătoare, și nu puține, din copilăria mea. Crescută la bloc în anii ‘80, cu mulți copii în preajmă, fără supravegherea unui adult de cele mai multe ori, apăreau tot felul de situații mai puțin plăcute între copii. Și de multe ori am asistat la reacții ale părinților față de copiii lor, cu totul diferite de reacțiile noastre de acum, față de copiii noștri.
Voi, cei născuți în anii ‘70-‘80, vă mai amintiți? Sigur ați întâlnit situații similare. Dacă nu vi s-au întâmplat vouă, măcar vreunui vecin. Dacă se întâmpla să sune un vecin la părinții tăi sau să bată la ușă, că poate nu răspundea nimeni la telefonul fix, că doar atât aveam pe vremea aia, și să le spună părinților tăi că ai făcut vreo prostie, mai țineți minte reacțiile?
Bine, fac o paranteză aici. Trebuia să fie ceva foarte grav ca un părinte să deranjeze un alt părinte și să-i spună ce nu a făcut ok, nu ca acum, dacă nu vrea să-i dea jucăria sau s-a uitat puțin urât, s-a strâmbat la el sau altele asemenea, imediat te trezești cu câte un mesaj că nu-ți crești bine copilul. Mi s-a întâmplat și asta. Dar iar mă îndepărtez de subiect.
Și revin la reacțiile adulților din generația părinților și bunicilor noștri. Păi dacă se întâmpla cum spuneam, să sune un alt vecin sau sa-i bată la ușă și să-i spună că al lor copil a făcut vreo prostie, ce discuții calme și blânde despre ce nu e ok, despre empatie, despre cum se simte celălalt copil, despre faptul că nu e bine să le faci celorlalți ce nu vrei nici tu ca ei să-ți facă ție! Îți luai o bătaie de o ții minte și ca adult sau, în cel mai bun caz, o muștruluială zdravănă în care ți se explica ceva de genul: “Mă faci de rușine? Am ajuns să mă caute vecinii să-mi spună ce prostii faci? Să-mi crape obrazul de rușine și alta nu! Dacă se mai întâmplă asta vreodată, îți fac, îți dreg”… și altele asemenea. Totul sau aproapte totul era despre imaginea părinților în fața celorlalți. Iar educația se făcea, de cele mai multe ori, prin constrângeri, pedepse, prin frică. Și copiii ce rețineau? Că dacă nu vor să-și mai ia acasă vreo palmă sau două, ca să nu zic că se putea și mai rău de atât, sau vreo ceartă din care oricum nu înțelegeau mare lucru, trebuia să aibă grijă să nu afle părinții despre ceea ce fac. Nu neapărat că nu e bine ce fac și să nu repete același comportament, ci mai degrabă că nu trebuie să se lase prinși.
De-asta mulți dintre noi am crescut având multe secrete față de părinți, nu le povesteam multe lucruri care ni se întâmplau, de teama de a nu fi certați sau pedepsiți. Am învățat să păstrăm problemele în noi sau să ne refulăm emoțiile negative într-un mod negativ, de cele mai multe ori asupra celorlalți. De aici multe lacune în personalitatea noastră ca adult și, pentru cei curajoși și dornici de o schimbare în bine, care au înțeles că au nevoie de ajutor, multe ore facturate la psiholog sau la diverși life coachi.
Învățăm în fiecare zi
Mă bucur să văd că astăzi suntem, ca și părinți, mult mai atenți la sentimentele și emoțiile copiilor, și că toate trăirile și experiențele lor sunt mult mai importante pentru noi, ca părinți, decât imaginea noastră în fața celorlalți. Și că cei mai mulți dintre noi ne dăm tot interesul pentru a-i crește puternici, dar și empatici, atenți la nevoile lor, dar și ale celorlați, și că înțelegem că încrederea și siguranța pe care noi le-o insuflăm acum, când sunt copii, îi transformă pe copiii noștri în viitorii adulți responsabili, plini de încredere și de stimă de sine pe care ni-i dorim, pentru o viață împlinită și fericită.
Și mă bucură că, da, înțelegem ca și părinți că și noi avem nevoie să învățăm cum să ne creștem corect și frumos copiii. Când devii părinte nu îți implantează nimeni un chip cu programul Părintele perfect. Și că pentru a putea fi cel mai bun părinte pentru copiii noștri, e important să fim deschiși să acceptăm că uneori greșim, că putem învăța de la specialiști în domeniu și, din fericire, există multe cursuri de parenting sau cărți care ne pot fi de mare folos. Așa cum ne specializăm în orice domeniu alegem să activăm, și în ceea ce înseamnă a fi părinte e important să fim mereu deschiși spre a învăța cum putem fi din ce în ce mai buni pentru cele mai importante persoane din viața noastră.
