Citesc atât de multe articole și cărți despre bullying, despre cum să ne protejăm copiii și să-i ferim de situații conflictuale, de copiii agresivi, de cuvintele jignitoare. Și am aflat o sumedenie de informații folositoare. Dar mă întreb, de ceva vreme, ce faci atunci când nu neapărat copiii sunt agresivi, ci părinții lor. Când adulții sunt cei care îi îndeamnă să fie agresivi și, mai rău de atât, adulții sunt agresivi cu copilul tău, pe motiv că ceea ce ei consideră a fi dreptate le permite și chiar le justifică acel comportament.
Am întâlnit de-a lungul timpului câteva situații în care am avut de-a face cu părinți agresivi. Și să ne înțelegem, în condițiile în care copilul meu este unul dintre cei mai liniștiți copii pe care i-am întâlnit vreodată. Nu spun asta pentru că e al meu, ci pentru că este o realitate, confirmată de toți cei care o cunosc, inclusiv educatoare sau, acum, învățătoare și profesori. Cu toate astea, sunt părinți care consideră că ceva pe lumea asta le dă dreptul să-ți pună copilul la punct, doar pentru că pot.
O bună prietenă de-a mea mi se plânge adesea de o mămică de care fug toți copiii pentru că, în cartierul unde locuiesc ei, nu știu dacă a rămas vreunul care să nu fie măcar o dată certat de ea. Pentru motive care, de multe ori, te lasă fără replică: de ce nu te joci cu copilul meu? De ce nu îi dai și lui jucăria ta? De ce te joci cu alți copi și cu al meu nu? De ce te-ai uitat mai nu știu cum la el? De ce vorbești fără să te întreb? De ce-ai trișat la joc? Sau, mai rău, intervine întotdeauna în jocul copiilor, evident, doar în favoarea prințișorului ei, punându-i mereu la punct pe ceilalți copii. Iar ea este o fire puternică, intimidantă chiar și pentru mulți adulți. Și mă întreb cum se simte oare un copil de 5, 6, 7 sau 8 ani când o astfel de mămică îl ceartă, iar el, de cele mai multe ori, nici măcar nu înțelege de ce. Și trebuie să se justifice în fața ei de câte ori i se cere. Copii care, evident, nu știu cum și nici nu se pot apăra în fața unei asemenea agresiuni. Pentru că, da, este o agresiune. Am văzut asta de prea multe ori.
Oare cum ar trebui să reacționăm, noi, părinții, în fața unui astfel de părinte? Nu prea am răspuns la întrebarea asta, pentru că un dialog cu această mămică este exclus, nu poți avea o discuție logică și de bun simț. Am încercat și eu, au încercat și alți părinți. Dar pentru ea, adevărul și dreptatea sunt doar așa cum le vede ea, de fiecare dată. Și atunci, ce e de făcut?
Am avut parte și de o situație când o altă mămică mi-a certat copilul că nu se joacă cu fetița ei, în condițiile în care realitatea a stat cu totul altfel. Dar ea nu avea de unde să știe, pentru că nici măcar nu fusese acolo.
Într-o altă zi, în timp ce se jucau cu mingea, un băiețel a fost lovit de un alt băiețel. Posibil intenționat. Atunci mama primului și-a trimis supărată copilul să-l lovească, la rândul lui, pe celălalt. Ceea ce s-a și întâmplat, cu cele două mame de față. Pe motiv că se apără. Dar când tu îți trimiți copilul să lovească un alt copil, ba mai mult, te duci cu el de mână să fii sigură că îl lovește, se cheamă că s-a apărat sau că s-a răzbunat? Oare asta e cea mai sănătoasă modalitate de a rezolva o astfel de situație?
Sau o altă mămică este supărată de peste un an și nici măcar nu știe să mai salute, pentru că într-o zi, fetița mea, împreună cu prietena ei, i-ar fi spus ceva fetiței ei care a deranjat-o. Mai mult pe mămică, decât pe fetiță. Pentru că ele sunt, în continuare, prietene foarte bune și se joacă aproape zilnic, dar mămica respectivă este în continuare foarte supărată. Dar oare nu asta fac zilnic copiii? Se joacă, se ceartă, se împacă și apoi se joacă din nou. Îi ține supărarea maxim 5 minute. Apoi uită și de ce erau supărați.
Și este ceva normal, face parte din procesul de creștere, de cunoaștere și de exprimare a propriilor emoții și sentimente. Este modul în care ei își comunică nevoile sau nemulțumirile. Sunt prea mici ca să știe ce înseamnă tact, diplomație, răbdare sau că trebuie să te gândești de două ori înainte să spui ceva ce crezi că ar putea răni pe altcineva. Sunt lucruri firești peste care noi, ca și părinți, ar trebui să trecem mult mai ușor, mai ales dacă acele mici ,,răutăți” nu s-au întâmplat pentru că intenția lor a fost să-i supere pe ceilalți copii. Și, mai ales, dacă nu au fost violenți nici fizic și nici verbal.
Eu cred că noi, ca și adulți, ar trebui să învățăm să fim mai toleranți unii cu ceilalți, chiar dacă unele lucruri nu ne plac sau chiar și atunci când considerăm că noi avem dreptate, iar ceilalți greșesc. Evident, pentru asta e necesar mai întâi să ne stabilim niște limite, niște granițe referitor la ceea ce acceptăm și ce nu din partea celorlalți. Și să respectăm limitele și granițele celorlalți, în aceeași măsură în care așteptăm ca și ceilalți să ni le respecte pe ale noastre.
Voi v-ați confruntat vreodată cu astfel de situații? Cum le-ați rezolvat?
